Iata care era ritualul meu de dimineata, de cateva saptamani incoace. Ma trezeam, fie la 6, fie la 6 jumate, cu cafeaua mea cu lapte gadilandu-mi narile. Sunt o rasfatata, stiu. Maica-mea imi aduce cafeaua in fiecare zi la pat. Si micul dejun. Ciudat insa ca pentru o persoana de 18 ani, eu inca primesc micul dejun la pat. Si alintari. Si mi se fac toate poftele.
Infasurata in plapuma, cu cafeaua si mancarea in brate, deschid televizorul, pe jumatate adormita. Doar dupa cateva inghitituri de cafea pot spune ca vad imaginea clar si sunt in stare sa schimb canalul.
Placerea mea de dimineata era sa vad How it's made. Cred ca toata lumea iubeste emisiunea asta. E absolut fascinanta, chit ca iti arata cum se fabrica ceva la fel de banal cum ar fi tuburile de pasta de dinti. Pentru mine era ceva la fel de vital precum cafeaua, sa urmaresc emisiunea asta la 6 dimineata.
De curand am observat ca au schimbat naratorul. Nu mai este tipul super tare cu o voce amuzanta si care parea sa te invete. Il simteai familiar si ii recunosteai vocea dintr-o mie. Poate nu te interesau produsele care se prezentau, dar te uitai de dragul lui. Vocea lui te invita sa-l asculti.
Tipa pe care au pus-o in locul lui pare ca ne sfideaza, ne este superioara si vorbeste de dragul de a vorbi.
De cateva zile incoace nu ma mai uit la How it's made. Si cafeaua mea nu mai are acelasi farmec. Cred ca de acum voi manca in bucatarie.

Uite ca asa mai trec trei saptamani si eu nu scriu nimic. Sunt invidioasa. Sunt invidioasa pe cei care au timp, frate. Eu de ce nu am timp? De ce eu nu pot sa ma uit ca ei o zi intreaga la filme, sau sa ma uit la sezoane intregi din Neveste disperate in doua zile? Ma oftic.
Eu abia daca am timp sa mai dorm. Ca sa nu mai vorbim de scris. As vrea, as vrea sa scriu toate tampeniile care-mi trec prin cap, orice, numai sa scriu. Mi-ar placea sa am talentul altora, sa fiu sceptica si sa pot sa scriu despre orice. Orice. Orice.
Orice in afara de tema la germana. Care ma cheama grav de tot. Nu mai vreau germana. Nu mai vreau. Vreau sa invat numai ce vreau eu, cand vreau eu.
Vreau sa nu ma mai streseze nimeni. Vreau sa nu mai provoc dezgust nimanui. Vreau...
Vreau sa plec.
Vreau, vreau, vreau.
Toata existenta noastra se limiteaza la dorinte, la ce vrem. De ce nu putem sa avem direct chestiile astea? Nu ne-ar fi mai usor, crezi? Nu vreau sa mai fiu nemultumita. De ceea ce sunt, de ceea ce fac, de cum arat, de cei din jur.
Vreau, ah da, iar vreau ceva, vreau sa fiu fericita cu ce-i in jurul meu. Fara sa mai vad ce aschii mai au unii in ochi, dar nici sa nu le vad pe ale mele. Nu-i vorba, defecte pot fi, dar as fi mai fericita daca nu as fi constienta de ele.
M-am hotarat. N-o sa mai fiu rea. A cata oara cand spun asta este? Nu vreau raspuns, il stiu deja.
Tema la germana ma striga groaznic.


Si stii ce mai vreau? Vreau bezele.