Cum am ajuns aici? E atat de greu, nu pot sa inteleg. Ne iubim atat de mult si totusi...
Si totusi. Nu inteleg de ce trebuie sa existe acest 'dar'. Dragostea noastra era simpla la un moment dat, nimic nu ne statea in cale, iti amintesti? Nu ne pasau conditiile, eram doar noi doi si stiam ca e bine.
Ce s-a schimbat? Oare asta a fost sa fie? De ce simt ca mai bine s-ar termina odata, decat sa ne chinuim asa? Acum doi ani as fi murit si pentru 5 minute cu tine, acum 5 minute impreuna sunt un iad cand ne certam.
Era frumos atunci, cand nimic nu conta. Contam doar eu, contai doar tu si asta era tot. Nu mai conta nimic din jur. Ma trezeam si zambeam ca stiam ca am pe cineva care ma iubeste. Acum, cand ar trebui sa fiu fericita pentru faptul ca iubirea dureaza, acum sunt mai trista.
Nu e cinstit, cand stai sa te gandesti, ca sunt altii care se iubesc mult mai putin si sunt fericiti. Nu ar trebui sa fie asa, nu este logic. Logic era ca noi doi sa fim impreuna pentru totdeauna si sa ne bucuram de iubirea iscata intre noi.
Poate nu suntem facuti sa fim impreuna. Ce am avut noi a fost o poveste frumoasa, care poate mai bine se termina acum, decat sa ne chinuim atatia ani de acum. Motivele sunt stupide de partea amandurora, dar intr-o iubire nu ar trebui sa existe. Daca la noi exista, poate ca asta nu a fost iubire.
Mi-e greu sa spun asta, evident, dar nu iti pot uita cuvintele. Poate ca ai pierdut multe lucruri in viata ta de cand suntem impreuna. Si poate ca si eu am pierdut, de ce nu? Atunci, daca noi regretam atat ce aveam inainte, poate e mai bine sa revenim la starea noastra anterioara, cea de dinainte sa ne iubim.
Nicio poveste de iubire nu e facuta sa dureze, asta e clar. Sunt unii mai norocosi, dar nu noi.

minciuni si iar minciuni!

Uite ca revin si eu, dupa o absenta extrem de indelungata, pe care o regret. Mi-am lungit tema la romana vreo ora, pentru ca mi-am citit toate posturile de pana acum. Slava Domnului ca nu am scris eu atat de mult. Mi se pare ciudat, dar in acelasi timp folositor, sa citesc acum lucruri pe care le-am scris acum doi ani. In primul rand ciudat, pentru ca vad ca eram altfel, atat de micuta si imatura atunci... Nu spun ca acum oi fi maturitatea intruchipata, dar m-am schimbat mult de atunci. Sau cel putin tind sa cred. Poate faptul ca am o relatie stabila acum ma face sa nu mai fiu plangacioasa, pesimista, neincrezatoare in puterile si frumusetea mea. Iubirea te schimba intr-adevar. Pe mine m-a schimbat foarte mult. Desi nu o recunosc niciodata, sa stii ca am invatat multe de la tine si iti sunt extrem de recunoscatoare si fericita ca ma iubesti, ca inca ma iubesti si nu tii cont de toate defectele mele. Cum fac eu, de altfel. Imi pare rau pentru asta, numai ca sunt atat de egoista, te vreau pentru mine un timp indelungat, de aceea vreau sa fii pe placul meu, sa nu fiu nevoita sa pun vreodata punct. Am incercat sa o fac, recunosc, dar niciodata nu m-am gandit ca ar putea fi pentru totdeauna. Pentru ca stiu cat te iubesc si sper ca inca m-ai iubi si daca as face-o si m-ai si ierta. Pentru ca te iubesc si vreau ca tu sa nu iei in seama toate prostiile pe care le spun. Eu te iubesc si sa nu uiti asta, chiar daca eu iti spun ca nu o mai fac. Nu pot renunta la tine atat de usor, pentru ca tu esti cel care m-ai scos din coconul meu de omida si m-ai transformat intr-un fluture frumos cu iubirea ta.
Imi este, de asemenea folositor sa citesc lucruri pe care le-am scris acum doi ani ca sa nu le uit. O parte din ele le-am uitat, desigur, mai ales cele unde am fost foarte vaga in exprimare.
Clasa a doispea [na! numai de a naibii spun gresit ] deja ma enerveaza, in sensul ca eu nu vreau sa ma stresez prea mult pentru bac, iar toti ceilalti o fac. Si sunt obligata sa ma stresez si eu, ca altfel inseamna ca nu imi pasa de serviciul pe care o sa il am bla bla bla...
Sper ca anul asta sa treaca la fel de repede ca ceilalti, ba chiar mai repede, ca sa scap imediat de toata 'tarasenia' asta.
A, si sper ca tu sa imi fii alaturi toata perioada asta si cea imediat urmatoare si urmatoarea apoi si iar urmatoarea si asa mai departe.

365

Uite cum a trecut un an si noi tot sub o umbrela ne aflam.

Tot sub o umbrela a inceput totul, nu? Soarele batea prea tare, iar eu m-am adapostit la pieptul tau, sub o umbrela. Mi-ai luat mana si nu mi-ai mai dat drumul. Apoi buzele noastre s-au intalnit, intr-un sarut de mult asteptat. Asa a inceput totul. Si au urmat zile si zile. 365 la numar.
365 de zile in care am invatat sa te cunosc.
365 de zile in care te-am scos din minti.
365 de zile in care te-am innebunit.
365 de zile in care te-am exasperat.
365 de zile in care te-am sufocat.
365 de zile in care te-am iubit nebuneste.
Nu-ti promit dragoste eterna. Iti promit dragoste atata timp cat o sa vrei tu asta. Chiar daca asta inseamna maine, peste 365 de zile sau 365 de ani.

Nu sunt ca ea. Oricate asemanari ar fi intre noi, insist sa cred ca nu sunt ca ea.
Da, ma enervez la fel de repede.
Da, tip ori de cate ori simt nevoia.
Da, am tendinta sa ii fac pe cei dragi sa se simta nasol.
Da si da si da.

Oare sunt ca ea si pur si simplu nu vreau sa recunosc? Mi-e greu, sa stii. Mi-e greu sa ma gandesc ca asa voi ajunge si eu. Ca as fi in stare sa nu vorbesc cu sotul meu timp de saptamani intregi, desi dorm in acelasi pat cu el. Ca as fi in stare sa imi ignor copiii zile intregi pentru vreo prostie copilareasca pe care au facut-o.
Si totusi vreau sa cred ca nu sunt ca ea. Vreau sa nu fiu ca ea. E greu. Oare diferentele dintre noi doua le vad doar eu? Oare sunt doar inchipuiri ale imaginatiei mele, si de fapt destinul meu este sa fiu exact ca ea?
Mi-e frica. Oricat ma opun, tot ajung sa ma comport ca ea. Oricat incerc, tot te ranesc, exact cum face ea. Nu vreau. Nu vreau.
Chiar nu vreau asta.
Nu stiu daca stii de cate ori imi propun sa nu mai fiu asa. Sa fiu ca tine, pentru ca tu esti minunat.
Mi-e tare greu...

Tot n-am mancat bomboane cu lichior de cirese.

Si mai sunt 24 de zile pana plecam.

Te mai astept mult sa mananci? Vezi ca te-am sunat si nu ai raspuns, sper ca doar n-ai auzit telefonul. Stai ca plec, revin mai tarziu.