Sunt zile in care nu suntem recunoscatori pentru ce avem. Si ne dorim mai mult, mai mult si mai mult. Niciodata nu acceptam ca poate, poate chiar suntem norocosi pentru putinul pe care il detinem.
M am gandit la oamenii care, din nastere sau din cauza unor accidente, sunt privati de vaz, de auz, sau de darul vorbirii. Ei cum se simt stiind ca nu pot fi niciodata ca toti ceilalti?
M am pus in pielea lor. Si am realizat ca nu m ar deranja daca nu as mai vedea niciodata. N ar fi chiar atat de rau. Uneori poate iti doresti sa nu fi vazut lucruri cu adevarat triste.
Si nici daca n as mai auzi nu ar fi foarte rau. Adica se intampla sa vrei sa nu fi auzit cand cineva iti spune lucruri care te ranesc si care iti fac mult rau.
In orice caz m as putea obisnui si cu lipsa calitatii nasului meu de a avea un miros dezvoltat. Chiar imi doresc sa nu fi simtit cate un miros urat sau, dimpotriva, as vrea sa nu fi mirosit un parfum strain...
Dar niciodata nu cred ca m as obisnui cu ideea de a nu vorbi, de a nu putea vorbi. Nu spun aici doar de prostiile pe care le debitez zilnic si plictisesc lumea. Insa nu mi as putea imagina viata trecand fara sa pot spune ' ajutor' , 'te iubesc' , 'mi a fost dor de tine' , 'lasa ma n pace' . E singurul mod in care imi pot exprima sentimentele. Si nici in ruptul capului nu as renunta la el.